Noapte binecuvantata!...„Iubirea e poezia simţurilor. Ori e sublimă, ori nu există. Dar când există, e pentru vecie şi creşte mereu în intensitate. Cei vechi o numeau fiica Cerului şi Pământului” (H. De Balzac).

Îmi bate ploaia în geam Din ceruri, tăcută şi udă De-atîtea dorinţe ce am Ca Ea, visul meu, să m-audă Sînt trişti pentru mine azi norii Zăgazul de lacrimi l-au rupt Şi curg în şiroaie fiorii Pe-obrazul meu palid şi supt Chemare de dor trăsneşte din cer Cu ochi de iubire aprinşi Iar vîntul o poartă stingher În stropii pe geamuri prelinşi Adun în căuşul palmei izvor Adus din cerul tău, de departe Şi gura îl soarbe-nsetată de dor S-astîmpăr vulcanul iubirii deşarte

Se-aleargă nori negri prin gînduri nebune Plîngîndu-mi şiroaie pe geam Din ochii tăi pierduţi într-o lume Ce-o caut în van să te am. Şi plouă, şi curge, şi-i vînt Tăcut de la geam ploaia privesc, Purtîndu-te-n suflet şi-n gînd Fulgeră cerul cît te iubesc. E noapte, e zi, nu mai ştiu Doar norii de ploaie cerul perindă Şi sufletul meu cel pustiu Doar ploaia pot s-o cuprindă În stropii ei îmi eşti universul Ce l-ai lăsat prin el să te am, Te mîngîi cu palma, te mîngii cu versul În ploaia ce-mi bate în geam. Copyright@George Dudău