- Cuvintele sunt uneori puţine,
Peceţi pe buze arse-ntr-un sărut,
În nopţi de jar când mă gândesc la tine...
Străinul meu, pe unde te-ai pierdut?
Cât de departe rătăceşti prin astre
De n-auzi vocea mea deşi te chem,
Când dau în lături zările albastre
Să fim pereche? Nu ştiu ce blestem
Îţi ţine paşii pe cărări de gânduri
Dar sper că într-o zi ai să găseşti
La ţărmul mării, scrise-aceste rânduri,
Să rupi blestemu-atunci când le citeşti.
- Eu nu mai am nevoie de cuvinte,
Nici de busolă să te regăsesc,
Când nu te văd, las versul să m-alinte,
Ador să-mi spui în greacă: „te iubesc”.
Aștept cu nerăbdare dimineața
Când mă trezesc și tu mă strigi: „Ioan”,
Sărutul dulce-mi luminează fața
Şi-alunecăm pe clape de pian
Uniţi de-o infinită armonie...
Ştii, Liliana, am găsit scrisoarea,
Pe plaj-aceea rece şi pustie
Şi orice vers învinge depărtarea.
Liliana Trif & Ioan Grigoraș
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu